Cale liberă pentru îndrăgostiți
La
6 august 1879, profesorul Ștefan Micle se stinge. La 29 de ani, Veronica rămâne
văduvă și se pregătește să intre cu brațele deschise într-o tumultuoasă poveste
de dragoste.
Așadar,
văduva rectorului din Iași se iubea cu celebrul Eminescu! Fără să-i pese de
judecata celor din jur, la puțin timp după moartea soțului, în toamnă, Veronica
pleacă să locuiască alături de Eminescu, la București. În aceeași perioadă
apare pentru prima dată ideea căsătoriei. „Eminescu plănuia chiar să
treacă la catolicism spre a face divorțul cu neputință. Maiorescu îl sfătuiește
să renunțe la aceste gânduri nebunești“, scrie G. Călinescu în volumul
despre viața marelui poet român. (De altfel, marele critic, întemeietorul
Junimii, nu a încurajat niciodată această relație. Rațiunile sunt subiective.
La 14 ani, în 1864, Veronica fusese martoră într-un proces intentat lui Titu
Maiorescu. Fapt pe care criticul literar nu l-a uitat niciodată).
Veronica, între
Eminescu și Caragiale
Ideea
căsătoriei este amânată, din cauza neajunsurilor materiale, a opoziției celor
din exterior, iar până în decembrie 1881 cuplul Eminescu - Micle trece prin
momente dificile. Fiica Veronicăi mărturisește, la un moment dat, că, în
primăvara anului 1880, mama sa are un copil cu Eminescu, născut mort.
Scrisorile dintre cei doi arată starea de tensiune. Ea îi vorbește despre
„curtezani“, îi spune că a descoperit gustul cochetăriri, încercând să-l ațâțe,
mai ales că știa că-i poate stârni imediat gelozia.
În
această perioadă Veronica are o aventură cu marele dramaturg I.L. Caragiale,
prieten cu Eminescu. Dacă pe Veronica a iertat-o, marele poet n-a mai vorbit
niciodată cu dramaturgul, care-i era „prieten“ până atunci.
A doua logodnă
De
Crăciun cei doi îndrăgostiți se împacă, iar în relația lor urmează o perioadă
de acalmie.
„În 1882, prin februarie, Veronica șezu câtva timp la
București pe strada Buzești nr. 5 împreună cu Eminescu. Veronica vroia să se
căsătorească numaidecât și să se stabilească la Iași“, scrie Călinescu. Căsătoria rămâne
totuși doar un gând irealizabil.
În
același an, Eminescu ajunge la Constanța. Avea 33 de ani și vedea pentru prima
dată marea, cea pe care o descrisese de atâtea ori în versuri până
atunci. Pe malul mării, într-unul dintre cele mai importante momente ale
existenței sale, gândul îi este tot la Veronica.
„...Șed într-o mansardă și privirea mi-e deschisă din două părți
asupra mării, pe care aș vrea să plutesc cu tine. Te sărut dulce, draga mea
Veronica, și rămân al tău. La anul să știi că venim amândoi aici“, îi scria Mihai Eminescu Veronicăi
Micle la 16 iunie 1882, dintr-o cameră a hotelului d’Angleterre.
În
cele zece zile în care a stat la malul mării i-a scris Veronicăi trei scrisori.
I-a descris în cuvinte frumoase marea, dar și micul orășel litoral - Constanța.
„Cea mai dulce-ntre femei mă lasă“
Nici
în 1882 cei doi nu și-au unit destinele, iar relația dintre ei s-a răcit din
nou. „Cei doi se despărțeau supărați“, scrie Călinescu. Iar momentul apare și
în poeziile lui Eminescu: „De astazi dar tu fă ce vrei,/De astăzi nu-mi mai
pasă. Că cea mai dulce-ntre femei/Mă lasă“.
Scrisorile
lui Eminescu ascund starea de tensiune ce exista între cei doi îndrăgostiți. În
august 1882, Eminescu îi scrie Veronicăi: „Măi, fată nebună și drăgălașă,
Și zi, e pozitiv că eu te-nșel, că te uit, că-mi ești dragă numai pe cât te văd
cu ochii? Mânca-ți-aș ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu
sufletul, dar nu știu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi și
tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez
ca un adevărat animal, bolnav și descurajat – cum să vin la tine, pe cine să
las în loc? (...)
Al tău Emin“
Toate razele de lună, toate razele din soare/Să te pot uita pe tine, să
simt sufletul că-mi moare”
„Îți
vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am
îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul
sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o
femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar
fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru
a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează
lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei.
Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru
nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine,
sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt
imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi
recunoscător măcar?Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea
face viața suportabilă“, îi scria Eminescu în septembrie 1882.
Finalul
1883 este anul în care debutează boala
lui Eminescu. Se tratează la Viena, apoi în Italia. Revine la Iași peste un an,
iar în 1887 este în grija surorii sale, Henrieta. Veronica se mutase deja la
București, alături de cele două fete ale sale și încearcă să-l convingă și pe
Eminescu să revină în Capitală. Poetul se mută la București abia în aprilie
1888. Sfârșitul era aproape.
Însă
poveștile lor pare-se că au fost mereu unite. Coincidențe stranii le-au marcat
jocul destinului. Chiar în momentele în care Eminescu se stingea la spital,
Veronica scria despre viață, despre moarte, efemeritate. Este vorba despre
poezia „Raze de lună“:
„«Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!»/Ai zis
tu, și eu atuncea, când pe-a dorului aripe/Duși de-al iubirei farmec, – privind
cerul împreună –/Noi visam eternitate în durata unei clipe. (...) Dac-ar da un
mort din groapa pentr-un răsărit de lună/A sa liniște eternă, eu aș da de voie
bună
Veronica
nu putea trăi fără Eminescu. Iar primul semn a fost dat chiar la înmormântare.
Pe pieptul poetului a așezat o cunună de „nu-mă-uita“. Doar un gest prevestitor
a ceea ce avea să se întâmple.
După
înmormântare, Veronica a mai stat în București două săptămâni, după care a
plecat în Moldova și s-a retras la Mănăstirea Văratec.
La
4 august 1889, iubita îndurerată se sinucide cu arsenic. Își dorea să fie din
nou alături de cel care i-a marcat destinul. Se împlineau 50 de zile de la
moartea poetului și 10 ani de la sfârșitul lui Ștefan Miclea.
